Aş vrea să ştiu ce anotimp are iubirea?
Şi-mi poţi spune ce gust amar are suferinţa?
De ce nu mai pot trăi acele zile în care treseream de fericire?
Un adevăr ce moare fără dovedire…
Glasurile voastre se auzeau din depărtare şi-mi erau străine,
Alte daţi n-o să mai vină, nu-mi cereţi să vă uit.
Mă priviţi ciudat şi plecaţi fără să spuneţi adio...
Aş vrea să-mi dovediţi ce nu merit, însa nu sunteţi în stare
Căci sunteţi orgolioşi şi ştiu că regretaţi amarnic uitarea.
Durerea-mi e din cuvinte, din suflet, din iubire...
De veţi simti vreodata nepăsarea, să vă gândiţi la mine.
Voi stiţi că sufletul vi l-am lăsat şi neîmpăcat îmi este.
Destinul e mult prea crud şi viaţa am de gand să v-o las.
Altădată ascultaţi cu atâta plăcere, răbdare ce spuneam
Insă acum, e prea tarziu pentru regrete şi vorbe nerostite...
Voi aţi văzut zâmbete care plang şi ce sfâşitoare sunt?
Vorbele spuse cu dispreţ îmi alunga şi ultima urmă de speranţă.
Puteti sa ma priviţi cum vreţi, însă ştiu că viaţa-mi rămâne goală.
Am încercat să alerg spre alte zări, spre alte drumuri…
Să regăsesc urma paşilor lăsati deunăzi în locul unde ne-am întâlnit,
Şi mă uitam nemărginit în toate părţile şi nu mă regăseam…
Cineva a făcut-o intenţionat, m-a lovit, m-a purtat pe umerii săi..
Şi-apoi am simţit teama in fiecare părticică a trupului meu
Îi simţeam respiraţia, fiorii, teama de a nu face ceva greşit...
Toate gândurile, ideile, visele s-au risipit…
Orice am face, nimic nu va mai fi ca la început.
