Prolog

 "Când iubești, descoperi în tine o nebănuită bogăție de trandețe și duioșie și nici nu-ți vine să crezi că ești în stare de o astfel de dragoste." (Anton Pavlovici Cehov)

Privesc în gol, caut răspunsuri, aștept minuni și sper să regăsesc ceea ce-mi lipsește.

Tot încerc să aranjez cuvintele astfel încât să redea ceea ce am de gând să transmit. Acum depinde de modul cum le priviți, de sensul pe care o să-l dai cuvintelor.
Nu știu dacă cunoști sentimentul acela care ne încearcă atunci când se produce o ruptură între tine și interiorul tău și totodată cu cel de lângă tine. Un gol imens. Un sentiment dureros care nu-ți dă pace, care nu te lasă să adormi, să gândești, să traiești și conștientizezi că orice ai face nu poți scăpa de el. Analizezi tot: clipele, zilele, cuvintele, greșelile, speranțele și încerci în cele din urmă să creezi scenarii care să te ajute să continui...
Vine o zi în care înțelegi mai multe decât ți s-a spus, decât ți s-a oferit, decât ai învățat să analizezi și atunci începi să concretizezi tot ce ți s-a întâmplat de-a lungul zilelor, lunilor, anilor.
Și te trezești că ai permis prea multe, că ai pierdut destule, că n-ai luptat suficient, că puteai reuși mai multe, că exista o mulțime de căi să ajungi la rezultatul dorit.
Și începi prin a-ți examina interiorul continuând prin a-ți controla gândurile, cuvintele, gesturile, sentimentele rezultând să programezi cam ce trebuie sa faci în fiecare zi și atunci realizezi că teama de a eșua e mai profundă, te apasă mai mult și te gândești de mai multe ori înainte de a lua o decizie. Începi să te schimbi, să devii mai rece, mai nepăsător (asta încerci să lași impresia dar știi că nu e așa), mai obosit, mai reținut, mai singuratic.
Nesiguranța te tulbură, nu-ți dă pace, pe lângă ea se adaugă și frica de a nu fi rănit. Ajungem să ne mințim singuri, să ne înrădăcinăm refuzurile pe care trebuie să le oferim oamenilor din jur.
În acest târziu, mă privesc în suflet și observ câte am pierdut, câte regrete am, câte lacrimi am vărsat, câte neîmpliniri am devenind mai matură, mai înțelegătoare, mai hotărâtă, mai rezervată.
Au fost momente când am acționat din implus, neștiind ce fac, negândindu-mă la repercusiuni, neavând încredere în puterile mele, am rătăcit pe căi îndoielnice și din cauză că sunt impulsivă am luat decizii greșite astfel am pierdut oameni dragi, lucruri frumoase și oportunități mărețe.
Îmi doresc să fiu cât mai mult alături de persoanele apropiate, arătându-le cum pot fi cu adevărat, ce semnifică pentru mine prezența lor, dăruindu-le dragoste și ajutor necontenit.
Iertați-mi sufletul neputincios și naiv care în unele momente s-a pierdut și a greșit față de voi, cei dragi mie. 

Trecut-a încă un an din viața noastră. Cu bune și cu rele. Cu reușite și cu eșecuri. Cu împliniri sufletești și cu dezamăgiri. Cu bucurii și cu suspine. Dar ce a mai ramas în urma lui? Credință și speranță. Și dragoste. Și nădejde.
Schimbarea se află în noi. Cu încredere să pașiti spre noul an unde ne vom împlini mai multe vise, vom repara greșeli, vom fi mai îngăduitori, mai încrezători, mai înțelepți, mai bucuroși, mai multumiți, mai frumoși sufletește, mai sănătoși.
Încercați să priviți și către ceilalți, fiți mai atenți cu ei, mai darnici, mai iubitori, mai blânzi. Și tot ceea ce faceți trebuie să fie făcut cu multă dragoste. Astfel, viața va fi mai frumoasă și greutățile vor fi mai ușor de dus.
Mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care vi le-a oferit. Credeți-vă în El și veți dobândi ceea ce aveți nevoie. Rugați-vă neîncetat. Iertați-i pe cei ce v-au greșit cu voie sau fără de voie. Bucurați-vă și apreciați ceea ce primiți.

"Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi."

Muza mea

«Încerc să scriu și reușesc cu greu să redau sens câtorva cuvinte. Durerea macină cuvintele, le destramă, silabă cu silabă până dispar în cele din urmă, pierzându-se sensul. Miracolele există. Dar cum capată sens așa și dispar în timp sau brusc.»

Alerg, bătând pasul pe loc. Chin. Groază. Stări lucide. Tristețe.

În toiul nopții se aude liniștea interioară care țipă. Număr bătăile inimii care stă să se oprească pe veci.  Respir altfel, încet și mai rar decât de obicei. Plânsul dă să înece cuvintele care nu reușesc niciodată să le rostesc. Starea de siguranță n-o mai simt nicăieri. 

Îmi explodează gândurile sub presiunea viselor avute în diminețile trecute. În orice colț din casă îmi vine să urlu, se frâng speranțele simțind cum mă pierd puțin câte puțin și irecuperabil. Am tăcut destul și nu mai pot continua așa. Mi-aș fi dorit să nu fiu nevoită să trag concluzii și să-i impun sufletului să te ascundă. 

Am trăit atâta timp cu ceea ce a reușit iubirea să construiască în mine însă acum mă simt obligată să renunț la tot. Pentru că nu pot trăi altfel. E împotriva rațiunii mele. E cert, am luat anumite decizii pripite și am uitat brusc ceea ce însemn, ceea ce sunt. 

Azi, doare. Sufletul. Rațiunea. Teama.  Aproape tot. A durut mereu însă fericirea mea era hrănită cu prezența ta, cu iubirea ta.  Simt cum pământul îmi fuge de sub picioare făcându-mă să îngenuchez de durere. Durerea aia mută care urlă sub forma unor cuvinte simple.

 De când te-am cunoscut, viața s-a învârtit în jurul tău fixându-mi  (fără să-mi doresc) privirea, gesturile, cuvintele, bătăile inimii, respirația spre Tine.

Am făcut cunoștiință cu neputința, cu frica, cu suferința, cu usurința de a mă strivi, cu fericirea, cu iubirea adevarată și într-un final, cu Tine. Te-am admirat din prima clipă când te-am zărit, îți veneram ideile, reușitele, te-am idolatrizat dorindu-mi într-o zi să ajung la nivelul tău, te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni vreodată și într-un final, te-am dezamăgit. N-ai idee cât regret. Ai fost mereu muza gândurilor și șoaptelor mele. Tu ai fost creatorul vieții mele. Îți datorez atâtea și simt parcă imposibilitatea de a îți mulțumi pentru cele oferite.

Îți simt bătăile inimii de la zeci de kilometri depărtare, amprenta brațelor tale pe sufletul meu, ești cu mine și vei fi indiferent unde mă voi duce. 

Gândul cel mai îngrozitor e acela că va trebui să plec. Cred că e singurul lucru pe care nu l-am învățat, pe care n-am vrut să-l învăț. Iar speranțele nu le mai pot agrea pentru că indiferent ce va fi, trăim cu ele fie că ne dorim, fie că nu, fie că știm sau nu.

Mi-am imaginat plecarea de atâtea ori din orașul acesta însă n-am avut niciodată puterea să o fac. M-am izbit mereu de sentimentele pe care le am și de cât de dragi îmi sunt oamenii. De câte ori m-am pierdut, de atâtea ori m-am regăsit în tine. Dar acum e diferit, te-am pierdut pe tine și nu știu cum să te regăsesc. Țipete în neștire, oboseală, neliniște, deprimare.  

Zgomotul interior e mai dăunător decât cel pe care-l aud și îl simt zilnic făcându-mă astfel să iau decizii clare poate fugitive și dure.  Mă simt dezamăgită, singură și fără vlagă. Am mintea sufocată de gânduri întunecate, amintiri dureroase, lovituri subite. 

E foarte greu să o iau de la capăt. Mă dor rănile create!  

Demonii vor reuși într-un final să ne distrugă și viața și iubirea ce zace în sufletele noastre.

Dacă ne este dat să iubim de ce nu știm s-o facem?! 
Sfarșitu’ nu-i aici. Încă trăiesc cu tine și prin tine, voi trăi și de acum încolo. Ai însemnat totul, poate mai mult decât pot duce. 
Te voi iubi mereu în tăcere, în cuvinte, în liniște și în zgomot, cu dor și apăsare. Altă fericire în afară de tine nu va fi. 

 

Mi-e dor de mine

   Mă privesc în oglindă, căzând în genunchi, întorc privirea în urma mea și văd doar umbra trupului meu răscolită și ea în prăbușirea tuturor zilelor ce-au trecut. Îmi văd chipul răvășit, ochii-mi sunt tulburi, durerea din piept îmi blochează din când în când respirația.

   Liniște. O liniște ce mă apasă, provocându-mi halucinații ce-mi încearcă credibilitatea. Ignor inconștientă orice ajutor și mă afund într-o stare depresivă. Mă îndepărtez ușor de tot ce-i în jurul meu și încerc să mă adun așa cum am facut mai mereu: singură. Dar acum am nevoie de tine necondiționat. Am meditat ore întregi la pedeapsa pe care am primit-o deși n-o meritam. Am căutat răspuns la atâtea întrebări pe care nu pot nici măcar să le mărturisesc și sper să n-ajung să-mi pierd speranța ce mă ține în viață. Încerc să evadez și reușesc într-un târziu, epuizată fiind.

   Mă zbat. Mă zbat cu mine însămi. Nu pot să explic nici începutul nici sfârșitul acestei vieți. Știu doar că trebuie să lupt. Pentru El. Senzația de nesiguranță e în mine, mă face să suspin câteodată din toate încheieturile însă ceea ce mă liniștește sunt ale tale brațe care mă înconjoară noaptea și reușesc să-mi blocheze gândurile ce bântuie prin haosul creat în mintea mea.

   Am simțit în atâtea zile teribila moarte aproape. Nu simțeam nimic, aveam doar un gol imens în suflet în timp ce imaginația mi s-a oprit pentru luni întregi. Eram epuizată. Aveam atâtea regrete și atâtea planuri. Dar împreună construisem o speranță și credeam în ea. Trăiam prin ea. Acceptam orice medicament ce mi se dădea. Voiam să fiu întreagă. Voiam să fiu ca înainte dar era imposibil. Nu pot trăi continuu în aceeași stare. Nu mai eram eu, cea de odinioară. Eram altfel și totuși eram eu. 

   Din neștire, din neputință, din disperare am devenit ceea ce sunt. Încerc doar să-mi țin speranța în viață. Nu mai sunt aceeași. Observi și tu citind și recitind acest prolog plasat în prezentul de ieri.  Mi-e dor de ceea ce am fost cândva. Mi-e dor de dorințele care mă înalțau și mă duceau mai aproape de cer, mi-e dor de acea latura ascunsă a mea unde mă refugiam orice de cate ori simțeam nevoia.

   Azi alerg din nou cu pași mărunți spre tine, viață. Aș vrea să evadez din timpul ce mă presează și încep a zâmbi din nou și continui prin a merge alături de tine pe drumul visat și conceput împreună.

         Astăzi și în toate celelalte zile ce vor urma trăiesc doar pentru a te iubi.

 

Poate, un alt Eu

          Un timp desăvîrșit. Agitație. Neliniște. Renunțări la vise.

 “Sfârșitul oricărei zile mi se pare la fel de melancolic ca și sfârșitul unei mici vieți. Privesc cu oarecare tristețe locul unde cândva mă așezam să-mi stăpânesc emoțiile.

Ce torent de idei care par uneori de-o simplitate copilărească aproape, și deschid necontenit abisuri. Există în ele un fel de beție de absolut care dă peste cap toate concepțiile noastre mărunte despre viață și importanța lucrurilor care ne preocupă."

     Mă trezesc brusc altcineva. Altcineva care nu sunt, care nu doresc să fiu. Inspir, expir, sunt EU.  Îmi ascult cum zvâcnește sângele prin vene și pulsul cum se lovește de câte-un os, cerându-mi să rezist. Câteodată nu mai pot, simt asta. Îmi adun puterile pentru câteva momente de confesiune. Cu sau fără ascunzișuri. Apoi mă rog la El, să fiu ce-am fost, să redevin ce sunt. Mă lovesc de colțurile pereților interiori și evit pe cât posibil să închid ochii. Îmi fură identitatea, libertatea și puterea de a trăi. Îmi simt brațele legate, mintea pierdută, sufletul constrâns de sensul lui impropriu.

     Poate a fost și este un semn. Mă trezesc urlând mut de neputință, purtând pumnale înfipte-n piept treierate în timpuri suprapuse.

Privindu-mă prin proprii ochi în bălți de sânge. Îi simt bătăile inimii, strângându-mi brațele frânte, bucurându-se de pierderea mea. Izbirea fuse ireală dar am simțit-o lovindu-mă de pereți, implorând să mă lase în pace. Ochii-s înnegriți de atâtea gânduri, tâmplele mă dor de atâtea amăgiri adunate.

     Îmi vine să plâng și mă abțin cu greu, strâng în mine, în tăcere, în necuvinte. 

Îmi colectez timp să vin și să cer, timp să plec și să mă întorc, timp să-mi prind viața din zbor și s-o trăiesc. N-am să-ți ofer timp să mă omori pe loc. Nu pot construi ziduri împrejurul meu și nici idei să te înving nu pot crea. Unde mi-e liniștea ascunsă? O simt mișcându-se în groapă.

    Vreau să înceteze, să mă simt întreagă, să n-am nevoie de sfori și cârje ca să mă sprijin și să mă pot ridica. Mulțimea de frânturi îmi dă târcoale, mă simt invalidă și închisă pentru o vreme îndelungată.

Nu pot uita, nu pot trece peste, întorc privirea și-l zăresc privindu-mă înlemnit în nimicul din care-i compus.

     E momentul să mă opresc, să tac și să plec.                          

Emoții

   

  

    M-am desprins de cuvinte ca să vin mai aproape de tine și să mă simți, să simți dorința acută și nevinovată de care nu pot scăpa și mă înconjoară și mă face să mă declar învinsă, învinsă în fața iubirii. Dependența pe care am căpătat-o de-a lungul timpului a devenit invincibilă încât recunosc pentru prima dată în viață că mă cutremur din toate încheieturile la fiecare cuprindere de a ta și reacționez involuntar la fiecare impuls pe care mi-l da sufletul.

   Frumusețea dragostei e descrisă sublim prin prisma ecoului ce rasună prin fiecare bătaie a inimii mele lipită de trupul tău. Personajul tău îmi fură zâmbete inocente, îmi dezvăluie întreaga poveste de dragoste.

Ciudat este modul cum te privesc deseori în liniște, mă domină sentimentul de a te dori iar și iar și iar, de a te dori la nesfârșit…

   O multitudine de emoții mă întâmpină și astfel creându-se un câmp vizual în care ne plasăm fără să-mi dau seama dacă pot controla sau nu simțirile, manifestându-mă ca atare.

S-au amestecat trupurile, gândurile zboară în aceeași direcție, mâinile sunt prinse într-un joc al degetelor, observându-se pe chipurile noastre o fericire pe care dorim s-o păstrăm intactă în fața oamenilor.

  Admir intens și totodată ador nebunia pe care o trăim în doi, nu sufăr de paranoism dar am așteptat atât de mult aceste clipe încât în acest moment doresc să găsesc o soluție astfel să pot opri timpul încât să devină eternitate. 

Aș vrea să găsesc locul miilor de mulțumiri pe care doresc să ți le transmit însă azi m-am hotărât să-ți mulțumesc altfel: dăruindu-ți zâmbete, momente de bucurie, dragoste, dăruindu-mă ție fără a te întreba dacă mă dorești.

  Ți-e cunoscut sentimentul de fericire?! Ți-l conturez perfect prin bucuria pe care mi-o transmiți necontenit în fiecare zi dându-mi putere de a lupta, de a continua, de a răzbate, de a te iubi așa cum nu mi-am imaginat vreodată că o pot face.

 

  Poate nu știi dar intuiești, e în mine, trăiește și crește odată cu mine, hrănindu-mă în fiecare zi cu ea ca să pot fii fericită! Azi îi pot da atâtea conotații, de la admirație, pasiune, fantezie, stângăcie până la iubire, obsesie. 

    Toate aceste zile, momente petrecute cu tine sunt memorabile și le voi păstra veșnic inacte.