Prolog

 "Când iubești, descoperi în tine o nebănuită bogăție de trandețe și duioșie și nici nu-ți vine să crezi că ești în stare de o astfel de dragoste." (Anton Pavlovici Cehov)

Privesc în gol, caut răspunsuri, aștept minuni și sper să regăsesc ceea ce-mi lipsește.

Tot încerc să aranjez cuvintele astfel încât să redea ceea ce am de gând să transmit. Acum depinde de modul cum le priviți, de sensul pe care o să-l dai cuvintelor.
Nu știu dacă cunoști sentimentul acela care ne încearcă atunci când se produce o ruptură între tine și interiorul tău și totodată cu cel de lângă tine. Un gol imens. Un sentiment dureros care nu-ți dă pace, care nu te lasă să adormi, să gândești, să traiești și conștientizezi că orice ai face nu poți scăpa de el. Analizezi tot: clipele, zilele, cuvintele, greșelile, speranțele și încerci în cele din urmă să creezi scenarii care să te ajute să continui...
Vine o zi în care înțelegi mai multe decât ți s-a spus, decât ți s-a oferit, decât ai învățat să analizezi și atunci începi să concretizezi tot ce ți s-a întâmplat de-a lungul zilelor, lunilor, anilor.
Și te trezești că ai permis prea multe, că ai pierdut destule, că n-ai luptat suficient, că puteai reuși mai multe, că exista o mulțime de căi să ajungi la rezultatul dorit.
Și începi prin a-ți examina interiorul continuând prin a-ți controla gândurile, cuvintele, gesturile, sentimentele rezultând să programezi cam ce trebuie sa faci în fiecare zi și atunci realizezi că teama de a eșua e mai profundă, te apasă mai mult și te gândești de mai multe ori înainte de a lua o decizie. Începi să te schimbi, să devii mai rece, mai nepăsător (asta încerci să lași impresia dar știi că nu e așa), mai obosit, mai reținut, mai singuratic.
Nesiguranța te tulbură, nu-ți dă pace, pe lângă ea se adaugă și frica de a nu fi rănit. Ajungem să ne mințim singuri, să ne înrădăcinăm refuzurile pe care trebuie să le oferim oamenilor din jur.
În acest târziu, mă privesc în suflet și observ câte am pierdut, câte regrete am, câte lacrimi am vărsat, câte neîmpliniri am devenind mai matură, mai înțelegătoare, mai hotărâtă, mai rezervată.
Au fost momente când am acționat din implus, neștiind ce fac, negândindu-mă la repercusiuni, neavând încredere în puterile mele, am rătăcit pe căi îndoielnice și din cauză că sunt impulsivă am luat decizii greșite astfel am pierdut oameni dragi, lucruri frumoase și oportunități mărețe.
Îmi doresc să fiu cât mai mult alături de persoanele apropiate, arătându-le cum pot fi cu adevărat, ce semnifică pentru mine prezența lor, dăruindu-le dragoste și ajutor necontenit.
Iertați-mi sufletul neputincios și naiv care în unele momente s-a pierdut și a greșit față de voi, cei dragi mie. 

Trecut-a încă un an din viața noastră. Cu bune și cu rele. Cu reușite și cu eșecuri. Cu împliniri sufletești și cu dezamăgiri. Cu bucurii și cu suspine. Dar ce a mai ramas în urma lui? Credință și speranță. Și dragoste. Și nădejde.
Schimbarea se află în noi. Cu încredere să pașiti spre noul an unde ne vom împlini mai multe vise, vom repara greșeli, vom fi mai îngăduitori, mai încrezători, mai înțelepți, mai bucuroși, mai multumiți, mai frumoși sufletește, mai sănătoși.
Încercați să priviți și către ceilalți, fiți mai atenți cu ei, mai darnici, mai iubitori, mai blânzi. Și tot ceea ce faceți trebuie să fie făcut cu multă dragoste. Astfel, viața va fi mai frumoasă și greutățile vor fi mai ușor de dus.
Mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care vi le-a oferit. Credeți-vă în El și veți dobândi ceea ce aveți nevoie. Rugați-vă neîncetat. Iertați-i pe cei ce v-au greșit cu voie sau fără de voie. Bucurați-vă și apreciați ceea ce primiți.

"Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi."

Muza mea

«Încerc să scriu și reușesc cu greu să redau sens câtorva cuvinte. Durerea macină cuvintele, le destramă, silabă cu silabă până dispar în cele din urmă, pierzându-se sensul. Miracolele există. Dar cum capată sens așa și dispar în timp sau brusc.»

Alerg, bătând pasul pe loc. Chin. Groază. Stări lucide. Tristețe.

În toiul nopții se aude liniștea interioară care țipă. Număr bătăile inimii care stă să se oprească pe veci.  Respir altfel, încet și mai rar decât de obicei. Plânsul dă să înece cuvintele care nu reușesc niciodată să le rostesc. Starea de siguranță n-o mai simt nicăieri. 

Îmi explodează gândurile sub presiunea viselor avute în diminețile trecute. În orice colț din casă îmi vine să urlu, se frâng speranțele simțind cum mă pierd puțin câte puțin și irecuperabil. Am tăcut destul și nu mai pot continua așa. Mi-aș fi dorit să nu fiu nevoită să trag concluzii și să-i impun sufletului să te ascundă. 

Am trăit atâta timp cu ceea ce a reușit iubirea să construiască în mine însă acum mă simt obligată să renunț la tot. Pentru că nu pot trăi altfel. E împotriva rațiunii mele. E cert, am luat anumite decizii pripite și am uitat brusc ceea ce însemn, ceea ce sunt. 

Azi, doare. Sufletul. Rațiunea. Teama.  Aproape tot. A durut mereu însă fericirea mea era hrănită cu prezența ta, cu iubirea ta.  Simt cum pământul îmi fuge de sub picioare făcându-mă să îngenuchez de durere. Durerea aia mută care urlă sub forma unor cuvinte simple.

 De când te-am cunoscut, viața s-a învârtit în jurul tău fixându-mi  (fără să-mi doresc) privirea, gesturile, cuvintele, bătăile inimii, respirația spre Tine.

Am făcut cunoștiință cu neputința, cu frica, cu suferința, cu usurința de a mă strivi, cu fericirea, cu iubirea adevarată și într-un final, cu Tine. Te-am admirat din prima clipă când te-am zărit, îți veneram ideile, reușitele, te-am idolatrizat dorindu-mi într-o zi să ajung la nivelul tău, te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni vreodată și într-un final, te-am dezamăgit. N-ai idee cât regret. Ai fost mereu muza gândurilor și șoaptelor mele. Tu ai fost creatorul vieții mele. Îți datorez atâtea și simt parcă imposibilitatea de a îți mulțumi pentru cele oferite.

Îți simt bătăile inimii de la zeci de kilometri depărtare, amprenta brațelor tale pe sufletul meu, ești cu mine și vei fi indiferent unde mă voi duce. 

Gândul cel mai îngrozitor e acela că va trebui să plec. Cred că e singurul lucru pe care nu l-am învățat, pe care n-am vrut să-l învăț. Iar speranțele nu le mai pot agrea pentru că indiferent ce va fi, trăim cu ele fie că ne dorim, fie că nu, fie că știm sau nu.

Mi-am imaginat plecarea de atâtea ori din orașul acesta însă n-am avut niciodată puterea să o fac. M-am izbit mereu de sentimentele pe care le am și de cât de dragi îmi sunt oamenii. De câte ori m-am pierdut, de atâtea ori m-am regăsit în tine. Dar acum e diferit, te-am pierdut pe tine și nu știu cum să te regăsesc. Țipete în neștire, oboseală, neliniște, deprimare.  

Zgomotul interior e mai dăunător decât cel pe care-l aud și îl simt zilnic făcându-mă astfel să iau decizii clare poate fugitive și dure.  Mă simt dezamăgită, singură și fără vlagă. Am mintea sufocată de gânduri întunecate, amintiri dureroase, lovituri subite. 

E foarte greu să o iau de la capăt. Mă dor rănile create!  

Demonii vor reuși într-un final să ne distrugă și viața și iubirea ce zace în sufletele noastre.

Dacă ne este dat să iubim de ce nu știm s-o facem?! 
Sfarșitu’ nu-i aici. Încă trăiesc cu tine și prin tine, voi trăi și de acum încolo. Ai însemnat totul, poate mai mult decât pot duce. 
Te voi iubi mereu în tăcere, în cuvinte, în liniște și în zgomot, cu dor și apăsare. Altă fericire în afară de tine nu va fi.