Sfârşit şi început de viaţă

Ma obosesc degeaba, încercând să aflu sensul tristeţii din sufletul meu. Un lucru ireversibil e acela că trăiesc. Supravieţuiesc în lumea asta perfectă crezând că sunt o imperfectă. Ciudă, spaimă, jocuri, modelări,desene bine definite în opera lor de artă nescrisă şi neadresată părţilor omeneşti. Să cunosc Universul pe care-l asalt în fiecare zi cu un gând bizar? Nu mai simt nevoia să traversez drumuri fara sens, străzi murdare de noroiul sufletelor reci. Să ascund nimicul ce zace în trupurilor voastre colorate? 

Să-mi fur dreptul de a fi Eu însumi? Nici gând. Mai bine îmi îmbrac gândurile cu ceva miraculos, real ; să-l cunoşti ai vrea, însă prefer să-l ţin bine ascuns. Oamenii sunt prea ocupaţi cu altceva decât să înteleagă acele dimineţi înfumurate de vise în exces. 

Suflete înghetate de somnul prea adânc în care nu simt comunicarea dintre zbaterile lăuntrice şi cele exterioare.  Imaginaţie bogată. Ce-a mai ramas în urma luptelor cu binele? Te-am desenat în toate formele posibile, am distrus atâtea gânduri îmbibate-n în nopţi nedormite şi am aruncat atatea cuvinte pline de iubire, dar toate astea într-o zi m-au trezit şi mi-au adresat cuvinte de prisos...

"Transformă-te într-un alt om, schimbă-ti idealurile şi revino în Univers. Priveşte, zâmbeşte, spune ideile mărete."

Nu voi mai fi nici eu şi nici aceste versuri pe care le scriu pentru tine. Voi scrie decât despre ce mi-am dorit din totdeauna. Inimiile încatuşate de atâtea vibrări ascunse. 

Planuri de realizat prinse în îmbraţişarea celorlalţi. Aud ecoul amintirilor cum se zbat să nu le părăsesc, însa nimeni nu m-a învatat să le păstrez dupa atâtea încercări zadarnice să-mi fie bine. Să studiez asupra neantului de dor?! Asupra picăturilor de linişte?? Asupra nebuniei din vis?! 

Mă retrag acum într-un somn infinit şi o să uit acele fantome care mă copleşesc şi mă fac să mă pierd în uitare. Obosite sunt şi lacrimile de dor, înfrânte de iluziile de iubire. Aştept sfârşitul neputinţei mistuit de neantul tău. Cu un ultim vers mai spun că adevărul etern se află în temniţa inimii nebune din mine.

Dor nemărturisit

Mă trezesc şi din toate imaginile ce-mi trec prin minte, tu esti cel care ma bantuie. M-a străpuns în inimă pumnalul ce mi l-ai oferit forţat, uitare nu pot să te dau, eşti tot în aceste cuvinte fără sens.  Mi-e dor de gândurile avute acum ceva timp. Erau rămăşitele vechiul meu trup ce se zbatea cu sufletul. Mi-e dor de tine, înger abătut şi oprit din drum. 

Te-am cautat oriunde, în lanţuri de versuri ascunse, în lacrimi şi suspine, în urmele zărilor parcurse, în clipele de speranţă şi în adâncul zgomotelor nesfârşite. Auzeam bătăile inimii de la kilometri depărtare, a trecut prin visele mele şi mi-a furat dorinţa zilelor dorite. Dimineţile sunt tot mai înnorate, însingurate, timpul parcă nu mai există, emoţia unei clipe trecute devine infinită.

N-am să mai dăruiesc niciodata părti ale sufletului meu şi să primesc doar iluzii, n-am să mai invoc încă o dată visele să devină realitate. Neputinţa de a-ţi mai spune sentimentele mele, inima mea incapabilă de a-ţi mai repeta iluziile mele, chemările din zorii diminetii, asteptările în zadar, tăcerile de până acum, poemele ce ţi le-am daruit, nebunia de a trăi în vise, de a te iubi la nesfârşit mă zguduie şi realitatea îmi arată adevarata faţă.

Întinde mâinile, atinge-mă, sunt rece, parcă sunt un suflet mort într-un trup naiv căruia i s-a furat dreptul la viaţă. Privirile tale confidente mi-au mărturisit, intens de ai vrea, am fi împreună, nu se poate. Scrie-mi de vrei o scrisoare în care să-mi amintesti unde şi când am pierdut, imortalizează-mi sufletul cu dorinţele tale. 

Învăluie-mă cu atingerile tale nebuloase, dansând cu mine în ploaie şi vant, involburând şi revărsând în fiecare clipă ce nu-mi da pace. Visând că speri, că plângi, că iubeşti, că-ţi doreşti să nu se termine nicicând. Urmareşte-mă peste tot, fii cu mine, simţi iubirea ce ţi-o port?

Mi s-a întiparit în minte, în suflet, dă-mi putere să sper, să cred, să fiu ceea ce-mi doresc. Răspunsuri ce mă amagesc, reflectate diferit de atâtea ori în unghiurile minţii mele bolnave, să-mi păstrez felurile mele de a nu lăsa urme amare, şterge-mi-le sau ia-mi-le că nu mai pot lupta cu mine insumi. 

Acceptă viaţa şi realitatea în care eşti acum şi trăieşte la nesfârşit însa nimic din ce-ai face nu va mai fi ca atunci când rosteam iubire în fiecare cuvânt pe care-l spuneam. Am riscat şi iată, imposibilitatea de a trăi şi fără o parte din mine, acum suport consecinţele. 
 “Nu-mi lua ce mi-ai dăruit ieri...”

Un mod de a trăi

Am căutat în tot acest timp, cuvinte pentru tine însă n-am gasit. Sunt mai presus de mine, de tine, de tot ceea ce se întamaplă în jurul meu. Însa acum mă regasesc prin aceste piese care mă răscolesc, dă-mi putere, să mă izbesc, să fug, să aleg, să gasesc...

Dar mă opresc în speranţa că te voi gasi cândva, acolo, aşteptandu-mă să vin! Totu-i trist, pustiu, timpul costă! Alergă de poţi şi vino aici să simţi cum bate inima, cum gândurile o iau razna. Până şi pământul pe care stau e rece...Umed, posomorat...

Suspin. Era prima zi în care mă simţeam pustie. Am tot vorbit destul. Am spus tot ce trebuia să spun. Mai vrei cuvinte pe care le consideri inutile??! Nu ştii nimic despre simţirile mele. Te-ai gandit şi la asta? Iţi aminteşti acea seara cand mi-ai spus că însemn totul??

Azi se pare ca nu însemn nimic. Nimicul e un lucru mare. E facut parcă doar pentru mine.
Ţi-am mai spus asta? Ma cucerea în fiecare clipa ce-mi rostea vorbe frumoase. 

Poate am să mă hotarasc într-un târziu să ard toate acele pagini pe care o sa le scriu de dragul tău. Ce pot să mai zic? Poate, trebuia să plec de mult timp insa am preferat să nu fac asta, de ce?

Pentru că mi-ai furat tot ce aveam mai de preţ. Ce mai vrei?! M-ai distrus, ai facut ce-ai vrut din mine şi acum mă părăseşti nepăsându-ţi de nimic. 

 Te simt în cuvinte, în acele cuvinte pe care n-am avut curajul să le rostesc niciodata. Te simt în gândurile mele, te simt oriunde, oricând, oricum. Te simt tot timpul, dorindu-mi să fii aici cu mine. Simt că ceva din mine se rupe. Trupul si sufletul se zbate.

Am să raman inchisa intr-un cântec vrăjit de cuvinte misteroase. Imi este greu să accept, ca puteam fii altfel decat acum. Ucide-mi speranţa şi paraseşte-ma într-o lume nebuna săturata de atâta iubire. Fă-ma să înteleg că nu pot avea tot ce-mi doresc. Ucide-mă de vrei dar lasă-mă sa fiu unde imi doresc, doar eu!

Vorbesc singura, in fata timpului sunt neutra. Trece sau sta pe loc, nu-mi pasa! 
Ma curpinde teama de a-ti spune cateva franturi de versuri insetate de atata dorinta. Nebuneste iubeste..tace! Vorbeste de undeva din departare tare si totusi n-o aude nimeni. 
Nu cine ar trebui. Nu exista rima, nici masura, nu exista nimic din ceea ce ar trebui! 

Poezia e in suflet, in gand, e peste tot. Si tu la fel, dar azi imi iau rămas bun de la visele noastre!