Stare de fericire

   

    Trecuseră toate clipele de tristețe. Se apropie momentul cel magic. Se așezase peste frumusețea amintirilor un praf de iubire nevăzută. Uneori, când mă priveai subtil, aveam impresia că și tu ai aceleași sentimente. Mi-aș fi vândut cu nepăsare sufletul pentru o singura privire de a ta.

    Simt cum dezastrul emoțional se îmbină asemeni unui miracol fugitiv ce-mi curăță prăpăstiile din suflet și îmi încălzește chiar și ultimele iluzii. Au pierit stările de tristețe, disperare și neliniște. În locul lor a luat naștere o stare efermeră de fericire lină ce se așterne peste cioburile de vise sfărâmate.

Mă crezi că aș dori să-ti spun că pășesc desculță prin zăpadă și nu simt frigul ce mi-a amorțit trupul?

    Dezlănțuire plăcută în locul unde am ajuns de atâtea ori și nu-mi șterg lacrimile de pe obraji ce-mi arată din nou starea de fericire. Timpul ne ajuta să reflectam la dorințele noastre, ne acoperă rănile făcute și tot el ne explică îndoielile, așteptările și toate greșelile făcute. O fărâmă de viață deja s-a scurs, o parte din dragoste rămâne pe veci, să nu uităm că nu trăim un vis și cu întreaga existență vom inventa, modela, vom reuși să învingem teama astfel incât îți voi transmite fantezia mea reală.

    O să ne întoarcem peste ani în trecut și o să privim cu ochii împânziți de riduri și nostalgii ce au doborât durerile pământești și o să simțim că iubirea nu a pierit ci doar a luat o altă formă nedefinită azi.

N-are sens să ne gândim ce vom face mâine când noi n-avem nici o urma de regret desprinsă din ziua de ieri. Reflecții disperate se arată în zare, lipsite de realitate, desprinse din labirintul minții luminate ce nu încetează a crede că nu se pot opri simțirile interioare.

    Am nevoie acum de tine să-mi spui cuvinte simple, să-mi simți ritmul accelerat al dorințelor răbdătoare, să faci dintr-o clipă eternitate și să fie cu adevarat realitate.

     Să-ți exprim starea de fericire? 

 Mi-e aproape imposibil să-ți spun prin cuvinte, deși ele mă ajutau mereu însă azi m-au părăsit, în schimbul lor sunt simțirile care mă leapădă de orice urmă de melancolie, am uitat până și acel drum întunecat cu atâtea plânsete, griji, neîmpliniri, dorindu-mi să-mi măresc orizonul în ce privește calea cunoașterii spre tine. Deși nu observi, interiorul meu acceptă orice provocare din partea ta.

    Ai crede că-s nebună dacă îți spun că visez cu ochii deschisi și te simt lângă mine?!

Îmi vine să râd, să plang, să îmbin zâmbetul cu lacrima, iubirea cu indiferența,  spunându-ți ca mi-e dor de tine.

    Până și muzica pe care o ascult îmi transmite aceeași stare de euforie deplină încât orice lucru pe care-l fac mă duce cu gândul la tine. Fără să bănuiești, ți-am analizat fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare respirație încercând să întipăresc câte mai multe clipe astfel încât totul să fie o reverie continuă.

Am în suflet o mulțime de amintiri frumoase pe care nu mă satur să le retrăiesc imaginându-mi că sunt din nou acolo.

    Azi iubesc până și teama de a te pierde pentru că simt că vei ramane aici, azi și pentru totdeauna.

Vis himeric

Va trebui să îndur țipătul disperat, privirea pierdută, iubirea neștiută și visul neîmplinit de atâtea intrigi cu picioare scurte. Vei trece peste aceste simțiri cândva și vei intelege ca tot ce am facut n-a fost în zadar și în acel moment te vei gândi prin ce-am trecut eu. O să fie prea tarziu.... pentru a mai recupera părțile distruse din mine!

 

O frântură de timp se îneacă într-o altă viață. A rămas prezentă doar umbra corpului ce zace pe pământul umed. Nu pricepi nimic, nu încerca să afli ceea ce nu vrei. 

Privește-i ochii pierduți în depărtare, ar avea atâtea cuvinte să rostească și totuși o reține ceva. Astfel, încerc să conturez abstract câteva simțiri, totul ar fi în culori, precum un curcubeu, nevăzutele combinații ce încerc să le fac pe foaia alba îmi marchează privirea.

Ascultă liniștea ce s-a așezat în această pagină, suspine și un amalgam de vise furate dintr-un cosmos îndepărtat. Învăluie dansurile desprinse și atinge-mi trupul să simți cum tremur, cuprinde-mi bătaile inimii și fă-le să înceteze. Odată cu speranța apare și un vis mareț, speră să devină realitate. Parcă râde dar în următoare clipă plânge, simte fluturi în stomac și crede c-a găsit sensul fericirii dar defapt e doar o amăgire cruntă.

Aș da orice să-mi găsesc menirea pe acest pământ. Durerea pricinuită de neîmplinire mă îndeamnă la nestăpânirea simțirilor, realitatea mi-a smuls fericirea ce-o trăiam în Paradisul viselor.

Sunt explicații ce doresc să ți le ofer însă sunt incerte, lacrimile nu și-au găsit încă liniștea. Îmi simt sufletul strain în al meu trup și nu accept să mă tratez ca pe un bolnav lucid repetând durerile interioare ce mă rod în fiecare zi. 

Mă poți găsi în orice: în vise, în tăcere, în lacrimi dar niciodata în alt om. 

Știu că pretinzi mereu că mă izbesc de fericiri cotidiene lipsite de bucurii însă, barierele fericirii imense îmi taie răsuflarea și mă aruncă în gânduri singuratice.

Aș vrea să dispară regretele și să reușesc să-mi spulber toate greșelile făcute până acum.

Amurg de toamnă

Îmi zoresc metastazele în iluzii străvechi, aș vrea să renunț, să renunț de a mai fi Eu. Urăsc azi timpul ce s-a oprit, eternitatea visului și teama ce a pus stăpânire pe trupul meu. E doar blestemul asupra căruia am fost supusă. Nu mai sunt aceleași cuvinte de pana acum, s-au schimbat, odata cu ele a venit și toamna. 

Totul se oprește acum: ploaia, vântul, ceasul din perete și inima mea laolaltă.

Început de toamna brusc, frig absurd de-mi îngheață iubirea în suflet. Plutesc în tăcere, într-o singurătate inegalabilă cu regretul apus peste poemele neîntalnite de dragoste adevărată, poți asculta sunetul melancolic al nopții ce vine. Gânduri nebune, vise rupte din carți și trăite cu doruri neînchipuite de oameni. 

Pereții-s goi, cenușii, reci și răbufnesc acum, să-ți vorbesc despre ciudațenia pe care o traiesc și o simt în fiecare zi. Ascultă-mi glasul doborât de atâtea lupte crunte cu imaginația mângâiată de sărutul pe obraz și șterge-mi lacrimile care curg de zile intregi, sfârșind în ploaie ca un copac strivit la pământ. 

Zâmbetele au uitat să se trezească, trecutul a ramas intact, am încremenit uitându-mă neîncetat la scrisoarea pusă în sertar. Nu vreau să mă revolt asupra destinului nedrept ce-a luat hotărârea în locul meu. Ma simt neputincioasă în fața timpului pustiu și diferit de cel ce mi s-a spus că va fii. 

Ți-ai închipuii că joc într-o piesa de teatru, că-mi cunosc perfect rolul dar nu e adevărat. Vocea dispare treptat, se pare că trebuie să mă completez cu sunetele ce le aud și cu literele pe care încerc să le scriu. S-ar putea să crezi că nu sunt eu, cea care spune că viata e ireală și totuși trăim amândoi în același Univers doborât. 

Retrăiesc acel moment la nesfârșit și mă întristez, iți simt prezența aici, acolo, peste tot. Nu ințeleg acea taina și nu reușesc sub nici o forma s-o dezleg. Mi se suprapun mii de idei în minte care nu sunt uitate și nici date la o parte.

Nostalgia mi-a uscat vocea, vremurile trecute mă sufocă și mă înec cu visele păstrate în suflet atâta timp. 

Încerc să fredonez un refern vechi purtat în gând de ceva vreme, nimănui nu i-am cerut să mă urmărească și totuși o face. Nu vreau să crezi că-s nebună încercând să te atrag, vreau doar să vezi că sufletul iți vorbește mereu. 

Întamplare repetitivă

Mă strivesc singură încercând să ascult vocea scoicii ce o am lipită de ureche.  Nu pot uita replica ce mi-a fost adresată mai devreme. Nu tind să mă conduc spre rătăcirea ecoului ce străbate până în adâncul sufletului. O să ne întâlnim mereu undeva, în cuvinte, puncte, întrebari, desene şi poate pe aceeaşi margine neidenficată înca în Univers.

Eliberează-ţi gândurile ca să credem din nou în îngeri şi spune-mi poveşti pline de şoapte ca să pot zâmbi ca un copil în braţele tale.

Îmi plânge trupul, sufletul şi gândul în vis, în tacere, în felul meu ascuns şi nevăzut de nimeni.  Refuz nevoia acută de timp nedeterminat în spaţiul ferit de uitarea paşilor prin amintirile nerostite. Iubesc iar golul pus între punctele retrase din cuvintele nerostite de tine. Cunosc pe dinafara fiecare gest al tău, te grabeşti să uiţi sau să-ţi aminteşti că vina îmi aparţine numai mie. Ar trebui să tragi mai tare de corzile vechi ale chitarei ce încearca să ne îndepărteze şi să mă chemi mai aproape. Poţi contura abstract tăcerea ce nu mi se cuvine şi să recunoşti că nu mi-e bine. Ţine pasu’ cu mine, răspunde-mi la invitaţia făcută şi ia-mă în braţe.

Traiesc în vise brutale şi cad în abisuri distruse de un morman de deziluzii promise de imaginea reflectată pe retină, e prea mult haos în jur şi ignor ziua de mâine ce încearca să mă ducă spre nicăieri.

Incapacitatea de a afla ce-i infinitul mă duce pe culmea unei forme imprecise a căutării imposibilului de a găsi ineditul rost al vieţii efemere.

Regret tardiv mărturia făcută, căci nu mai are nici un rost şi în graba rostită pe strada nicidecum înteleasă perfect de tine.

Limita între controlul mintii şi al inimii e incertă, mă sperie nevoia de a trai  într-o lume supusă. Să caut un final potrivit? Sau mai bine să nu-mi pese de ce o sa se întample?!

Ne hazardăm pe tentaţii dulci ce ne face să ne simţim puţin impulsivi şi ne răspunde întortocheat la noţiunile străine urmând diferite ispite de-a lungul drumului neluminat.

Timpul e derutat, debusolat si se risipeşte ca totul să fie cum nu ne-am imaginat pana acum. Nu văd nimic şi totusi însir locaţii diferite spre tentative reuşite de a supravieţui.

Mi-e teama…c-am să te pierd candva... şi atunci am să mor definitiv!!!

 

“În afara oamenilor pe care ii iubim, nu mai reprezentăm nimic.” 

Necunoscuta carte

E un joc definit de umbrele noastre în noaptea ce vine. Culori amestecate de mintea noastra încărcată de atâtea gânduri halucinante. Transformă-te în cuvinte pline de iubire şi confesează-te. Secundele vor fi limitate de sunetul chitarii de altădată, ce încearcă să înece toate ritmurile în plăcere. S-au destramat iluziile ce le-am ţinut în suflet atâta timp. Nu eşti în stare să inventezi nimic. Eu pot face multe, însă nu te pot face să visezi aceeaşi clipă mereu.
Desenez iar o urmă de iubire părăsită într-un colţ al cufărului neatins de vise ireale, nu există distanţe egale decât între acei paşi de dans pe care nu i-am inventat niciodata. Era o privire fixă, mută. Am încercat din totdeauna să lucrez prin praful de stele însă n-am reuşit decât un vers tenebru, fără sfârşit şi început. Eu nu vreau să las cuvinte în urmă, un întuneric clar în care să acuz tot ce vad în faţă ci să ascult formele nedefinite ale iubirii măreţe însă aparţinând unui suflet nedeclarat învins. În miile de fraze smulse dintr-o carte rupta, aruncate la întamplare, lucram la compoziţia perfectă a muzicii din zori. Acelaşi loc şi totuşi neobişnuit, de fiecare dată mai străin în care mă transformam într-un diavol decăzut şi admiram iubirea în vis ca un cântec perfect desprins din realitate. Acelaşi tu, mereu diferit prin a ta privire dură. Ştiam de mult că visele se termină dintr-o dată şi că îmbrătişările noastre sunt prinse în gânduri condamnate la pedeapsă. Nu-i o piesa de teatru trasă în tăcere şi plânsete laolaltă. Lasă-te fermecat de praful adunat de degetele sorbite de puterea dragostei.
Întotdeauna ai ştiut ceea ce sunt. O visătoare neînvinsă. O notă muzicală nerostită. Un acord neglijat de uitare. Iţi reamintesc că am suflet şi păstrez fiecare clipa petrecută, fără să-ţi simt prezenţa, fără să pot privi lumea cu alţi ochi, fără să te judec; trăiesc totul printr-un cântec rostit de o voce inconfundabilă putând astfel să-ţi imaginezi miile de moduri în care te-am visat. Alte dimensiuni are sentimentul de acum...
Ochii îi am pierduţi în sensurile amestecate în urma tuturor gândurilor avute. Sunt o fiinţa umană care speră, visează, iubeşte nespus de mult. Acea scânteie de lumină e imensă, ambiţia işi recapătă puterea.
De cele mai multe ori, mă trezesc izbindu-mă de acea urmă de nepasare care mă determină să ţip de durere. Sunt doar o nebună care visează la iubirea absolută. Poate că scopul tău e altul, insa îmi ucizi o parte din vise, le dobori spunând că de umbra lor nu poţi trăi. Nici o teamă străină, poti pleca oricând, nu te ţin legat dar există simţiri care nu înşeală spunându-ţi adevărul suprem.
Visele au ajuns să fie realitatea mea, am incredere deplină în ele. Ştiu că se vor îndeplini, pentru că ele fac parte din mine. Nu dramatizez, asta-i viaţa mea. Mă crezi sau nu, imaginaţia nu-ţi joacă feste.
Şterge-mi orice urmă de existenţă din viaţa ta reală, insă nu vei reuşi niciodată să mă scoţi din suflet. Uită-te-n jurul tău. Mă blochez la orice pas făcut, sunt doar acea cartea care este scrisă în continuare cu propriile mele fapte.

Obsesie

" Traversez mereu acel Univers cu capul plecat, izbită de atâta aşteptare, călătorie prin fantasme încercând să ascund teama de a mă pierde în orizontul neantului. Căci azi sunt doar o umbră în această lume reală,  care se zbate neîncetat..."

Simţeam o durere misterioasă. Mi-era imposibil să rostesc ceva. Unele lucruri nu le putem schimba. Pierdut în mintea mea, rătăcit în suflet şi parfumul imprimat în jurul meu. Vrei să ştii cine sunt şi ce simt? Rămân încă o enigmă. Printre toate aceste simţiri încerc să nu mă pierd în labirintul ascuns de stări. Încerc totuşi să-mi găsesc puterea necesară de a merge înainte. Să evadez din aceste versuri, deşi acum privirea-mi e goală. Caut curajul de a mă regăsi în mine, căci secundele îmi par o eternitate. Poate o să ne revedem curând, în locuri şi împrejurări diferite, unde minute-n şir privim tăcuţi în gol sau poate o să ne întâlnim întâmplător în mijlocul aceluiaşi decor, vom fi tot noi, însă diferiţi de tot ce-am fost. Vom povesti ca altădată emoţionaţi şi speriaţi, ne vom privi, poate, pe ascuns.

Nu vreau să simţi şi tu durerea din al meu suflet nevinovat. Mi-e dor. Un dor târziu. Poate şi bolnav. Sau insistent. E mai puternic decât propriul sine, ceva ce-mi hrăneşte spiritul şi îmi stăpâneşte simţirile. Port în suflet povara sentimentelor ce le ascund în temniţa unor cuvinte mute.

Vreau să am curajul de a spune tot ce se poate fără să-mi pese de păreri, de consecinţe, de vorbe, de priviri dar nu pot, ceva mă opreşte. Mi-e frică de sentimente, de iluzii, de vise. Câteodată îmi plâng de mila pentru că mă las învinsă de indiferenţa însă o să continui să lupt.  Nu pot să-mi înving frica de dezamăgire şi de toate lucrurile mărunte care încearcă să-şi recapete sensul uniform.
De voi plânge sau nu, de voi spune sau nu, obsesia nu se uită niciodată.

Mă pierd uşor în această cameră pustie. Se aud suspine şi ecouri seci. Să spun că mi-au dispărut gândurile deodată şi că sunt prinsă într-un ceas? Că sper să-mi adun toate dorurile şi să mi le ascund undeva departe?

Nu-mi poţi lua niciodată ceea ce-mi aparţine. În trupul tău de muză se împraştie timpul, visele şi ma numeşti "parşivă". C-am îndrăznit să-ti spun ceea ce simt?

E prea tarziu. Tăcere. Pierdută-n visele mele nespuse. Rămân doar aceste cuvinte şi simţirile ce le port în suflet. Toate cuvintele rostite, scrise au fost adevăruri rupte, furate din al meu suflet ascuns de văzul lumii.

Exista doar vise ce-mi alimentează fiecare zi în parte, trăiesc doar pentru ceea ce visez. Sunt cuvinte mari însă altele nu există. Există doar dorinţe ascunse.

" E doar o simplă fractură a minţii mele bolnave, pulsul îmi e împiedicat de cânturile beţiei deunăzi, parcă sunt legată de o ancoră a timpului nestingherit de dor. Azi nu mai vreau să fiu ceea ce sunt. Azi vreau sa devin ceea ce am visat."

Confesiuni

" Emoţii. O evadare din realitate se anunţă.  Poveste transpusă din visele mele. Sens opus. Amestec de umbre într-un vechi refugiu.  Acea strada fără nume, căutări în zadar.  O lume creată din gânduri. Completare fără cursur.  Locuri de neuitat. Un cufăr cu vise deţin în care ţin ascunse: zâmbete, simţiri, gesturi. Păstrez totul în suflet. Nu cauta răspuns în aceste versuri ci în tine." 

Mi-am încărcat visele cu prea multe clipe din realitate şi au prins gustul fericirii. Plecare spre est, un zambet timid mă reîntoarce în visele care mi-au răscolit amintirile în ultima perioadă. Trecutul l-am uitat, l-am abandonat undeva, pe o stradă întunecată, rămănând doar iluziile care mi le făcusem în acea zi. Multe spaţii goale: frică, nostalgie, nebunie...

Odată cu trecerea timpului ne dăm seama că tot ce a fost cândva nefast, face parte din mirajul vieţii efemere .

Primăvara târzie îmi demonstrează că eul imatur al adolescenţei se află pe marginea independenţei.

N-am să trec niciodata acea limită şi să ajung în mijlocul viselor ascunse, acolo unde totul e posibil. Cred că e un semn nelalocul lui, căzut într-un mediu vid. 

În fiecare zi mă uimeşte dezamăgirea cotidiană a lumii şi sfârşesc mereu închinzându-mă în adăpostul viselor mele protectoare.

Uneori îmi lipseşte căldura viselor, amintirilor, refugiului deunăzi însă m-am pregătit suficient încât să lupt şi să renunţ la orice pentru El.

Pentru simplul zâmbet al lui conturat în privirea mea, pentru simpla lui prezenţă ataşată umbrei mele, pentru toate acele momente de fericire petrecute, mi-aş da şi ultima zi din viata pentru o clipă cu El.

Într-un final, am redevenit acel copil din totdeauna. Mă simt iubită, ocrotită şi în sfârşit mi-am recâştigat încrederea în sine. N-am reuşit să definesc starea în care m-am aflat până acum, dar cu siguranţă în acest moment mă ajută căldura sufletelor dragi. 

Mă scufund spre început şi încerc din nou să-ţi urmăresc fiecare mişcare, să-ţi descopăr şi cea mai ascunsă slăbiciune pe care o ai. 

Lăsând deoparte toate lucrurile cu sau fără sens (impropriu spus), il iubesc şi l-aş desena oricând, mulţimea culorilor străbutate de sclipirea fericirii mă aşteaptă. 

Deja am înşirat prea multe cuvinte, acum vreau să pastrez doar aceste sentimente complicate şi să nu mă împotrivesc sufletului ce-i aparţine Lui.

"E greu să închei brusc o etapă din viaţă. Cu regrete amare sau dulci. Gândurile persistă. Inocenţa nu se ascunde. Mi-e de ajuns. Nu mă pune să uit sau să inteleg. Meditaţie incertă. Tot ce vreau e să fiu fericită. Şi tu, bineînţeles. "

Mi-am creat propriul Univers şi îmi place...!!

Revedere

Este un cântec în care timpul nu mai are noţiune. Rămâi doar cu amintirile frumoase pe care le-ai trăit în decursul acestor ani. Te bucuri sau plângi, nici tu nu mai ştii.

Nu mai sunt aceeaşi, m-am pierdut prin atâtea ceasuri vechi ce încă le mai păstrez într-un sertar. Viaţa se stinge puţin câte puţin. M-am transformat într-un om fără puteri, cu vise pierdute, dureri iremediabile, definitive.

 Cine sunt?! Ce am făcut?!

Totu-i o stare dezolantă. Trist. Pustiu. Dureros.

Viaţa mi se pare o teamă, e dificil să exprim în cuvinte. Trezeşte-mă din reverie .

Cântecul s-a sfârşit, s-a repetat de atâtea ori. Mă despart de mine, de vise, de oameni, de viaţă. E răspândit în zare.

Iţi lipseşte piesa perfectă ca să construieşti puzze-ul. Nu te panica. Meditează la tot ce a fost până acum. M-aş repeta la nesfârşit, însă prefer să vorbească aceste cuvinte obscurse care nu-mi mai dă speranţă. Hazardul capătă o altă nuanţă, ia locul unei emoţii uitate. Mă apasă o insomnie primejdioasă. Un dezgust total. Infinitul il admir la nesfârşit. Nehotărât, temător, speriat şi câteodată de neclintit. E o mască pe care încerc s-o arunc. Căci lumina zilei de azi mi-a atins şi cea mai disparută urmă de iubire. Poate ar fi momentul să mă reîntorc la viaţa deunăzi. Un deznodământ efemer am în gand. Speră. Iubesc până şi durerea care mă apasă pe umerii goi. Halucinaţii. Un cer întunecat văd prin geamul plin de praf. Regret. 

Vindecare. Trupul parcă zăcea într-o grotă. Act purificator.

Spune-mi de zâmbesc sau plâng?!

Îmi plâng de dor visele ce le-am pierdut. Probabil, din obişnuinţă. Îmi ofera protecţie sufletului. Intangibil e sufletul meu. Un trup secat de amagirile îndepărtate. Clipa rămâne intactă. Rămân doar acele priviri agăţate de pervaz. Nepătimit, admirat e timpul ce-a trecut. Se înalţa parfumul de miresme. Mă rătăcesc în el. Simt pustiul că mă sugrumă din ce în ce mai mult. Pauza nerecuperată. Delăsare în abis. Voi fi purtată în pulberea Universului. Voinţa e undeva în interior.

Apogeul poate fi atins! 

Singura mea evadare a rămas în vorbele tale...şi în muzica ce încă o ascult !

Remember me

Drawing by Eduard Mirica

     O dimineaţă târzie. Mii de vise îmi trec prin gând. Lumina de afară mă orbise. Speriată, derutată. Nu caut să mă regăsesc în tine, ci doar vreau să descopăr ce n-au reuşit alţi oameni. Prefer să tac. Nu mai simt nevoia să te caut şi totuşi o fac. Îţi rămâne doar acel rămas-bun spus cu zâmbetul pe buze. Oftează. Lumea reală iţi aparţine, eu rămân cu visele şi fanteziile mele.  Imaginaţia poate recrea oricând clipele din trecut însă nu mai vreau. Trebuie să-mi eliberez sufletul de amintiri, de simţirile reci, de iluziile create împreună. Suficient pe ziua de azi. Vreau să devin un suflet liber. Să mă regăsesc în orice anotimp. 
     Nu mai simt nimic. Nu mai pot avea reacţii. Toate sunt lucruri trecătoare. E doar un cuprins fără sfârşit. E un gol imens de care n-ai cum să scapi. E aceeaşi senzaţie cumplită pe care o ai în fiecare zi şi te loveşte. E trist,delirând momente din trecut. Am reusit să scap, să retrăiesc momentul. Nu mai am putere. Era nesiguranţa zilei de mâine. Resentimente şi amintiri prăfuite. M-am încăpătânat să le păstrez în suflet. Mă uit în oglinda neştearsă de atâta timp, e doar praf de iubire şi dor nebun uitat de tine. Am speranţa, c-am să retrăiesc.
     Din nou ascult aceleaşi cântec de dor ce nu-mi dă pace. Am rămas minute întregi într-un colţ al camerei speriată, încercând să respir. Încet, încet am sa uit cele mai importante evenimente. Un impact uriaş se abate asupra existenţei mele. Nefiinţa imi dă târcole. Parfumul lui nu mi-l mai amintesc. Nu mă ajută cu nimic. Nici el, nici cuvintele. Oricum trăiesc. Dar nu înseamnă nimic. E târziu. E greu de explicat. Am doar un gust amar. Refuz irecuperabil. Mă comport ca un copil. Inocent, nerăbdător. Azi vroiam să-mi împart visele cu tine. M-ai dezamăgit. Nu mai am putere să cred aceleaşi scuze banale. Ştiu ca într-o zi, îţi vei aminti de mine, ţi se va face dor cumplit însa va fi prea târziu. A rămas acel cantec care nu-ţi mai transmite nimic. Oricât te-ai strădui să-mi descifrezi secretele ce le port în suflet, nu vei afla mai multe decât ceea ce-ţi poate spune acea umbra proiectată în trupul meu. 

     E vremea de trăit poveşti ireale de dragoste, fără teama, fără inhibiţii. Tristeţe fără glas. Îmi vine să plâng fără sens, nu-ţi mai pot cânta. Nu-ţi mai pot rosti nimic. La miezul noptii aş vrea să te sun, să-ţi soptesc aceleaşi iluzii aprinzătoare de până acum. Refugiul meu sunteţi voi, cuvintele. Lumea mea ciudată, dezorientată si visătoare. Uneori mă gandesc la el. Absent, egoist uneori. Nu vreau să mai fug. Invită-mă la dans. Întipăreşte-mi-l în minte. Ciudat, haotic, uniform. Mă abandonasem întamplator într-o gara, aşteptând. Mă adâncisem tot mai mult într-o letargie. Dor, spaimă, laşitate, suferinţă. Adevăul e că oricât de răscolită m-aş simţi în clipa asta, tu n-ai să ştii motivul! 

    Mă doboară tristeţea neînţeleasă. Amestec de sentimente dezolante. Se desprind întrebări la care nu pot da răspunsuri imediate. Cuvintele şi-au pierdut forma perfectă. Pot relata faptele cu o sinceritate aparte, exact cum s-au petrecut. Acum plec dar aceste cuvinte vor rămâne pe veci: Eşti omniprezent în viaţa mea. 

  

 

Acea zi

Priveşte-o fără teamă, o chemai prin gânduri, era nehotarătă...
Vine, se asează, tăcea, parcă ii lipsea ceva, locul ei de altădată
Se ascundea sub câteva cuvinte banale ce încerca să le rostească
Dintr-o dată linişte deplină, nepăsarea ta ii stârnea dorul de a pleca.

Ajunsese epuizată la celălalt capăt de drum, vroia să se elibereze
Într-un fel sau altul, se simţea vinovat de tot ce se întamplase cu ea
O idee absurdă îi trecu prin gând, să-i spună tot ce avea în minte
Goluri, aşteptări, dăruia tot ce putea fără a cere ceva in schimb.

Repară-ţi greşeala, învaţă să fii tu, fă-l să înţeleagă ce vrei să spui
Pretuieşte fiecare moment, iubirea si ura sunt sentimente de neuitat
Oameni sunt dispuşi să te ajute, să-ţi ofere zâmbete, timp şi prietenie
Poate te întrebi ce ai avut, ce mi-a placut, ce am de castigat?!

Nu sunt capabilă să-ţi răspund, n-am dreptul de a-ţi rosti cuvinte simple
Închide ochii, uită-te-n jur şi strânge-n suflet tot ce am spus până acum
Nu-mi permit să repet greşeala, nici s-o îngrop definitiv ci doar să trec peste
Nu-i nevoie de intermediar să mă fac înţeleasă prin aceste versuri scrise.

Mi-e dor de acea zi în care n-am ştiut niciunul dintre noi cum s-o preţuim
A trecut pe langa noi ca fulgerul, nu ne-am dat seama ce puteam realiza
Raţiunea nu mai are nicio putere, ramane doar dorinţa de a retrăi clipa
Caută timpul, dă-l inapoi dar nu schimba nimic, bucură-te (doar) de acea zi.

                             

Dorinţă nebună

O singură dorinţă mi-a mai rămas s-o readuc la viaţă
Păcat sau nu, e tot ce mai am în suflet, traiesc pentru a dărui
Respira adânc, respira de parcă se stinge puţin câte puţin
Coşmaruri sau vise, iluzii sau realităţi, meditaţii spre nesfârşit.

Blestem timpul azi, să se opreasca-n loc pentru o veşnicie
Parcă te simt din depărtare cum te zbaţi, cum tresari
Aştept să-mi scrii pe buze, subtil, un vers plin de pasiune
Stau să-mi număr gândurile, însă mă pierd imediat ce te zăresc.

Căci simt în astă noapte o altă revelaţie, privindu-mă-n oglindă
Te doresc, asta-i păcatul meu, ce-l ascund în fiecare zi în suflet
Să mă săruti în noapte, trupurile noastre se caută pretutindeni,
Şi ale noastre simţiri ce nu mai pot fi stăpânite de îndată.

Te aşteptam cu o mulţime de emoţii inexplicabile, cu un dor nebănuit.
Speram în fiecare clipă c-ai să vii, să-mi desenezi săruturi inocente.
Să ne regasim blocaţi în acel loc al nostru, o evadare din realitate.
Să te transpun în fantezie, în versuri, să fii nebunia mea de-o viaţă.

Te regăseşti cu mine prin aceste versuri pline de înţelesuri neuitate.
Te simt aici deşi ti-am cunoscut doar acei ochii minunaţi care mă atrag.
Te desenez oriunde, oricând doreşti, tânjesc dupa eternul timp al nostru
Vino aici, strange-ma-n brate si sopteşte-mi că visul tău mă cuprinde.

Sfârşit şi început de viaţă

Ma obosesc degeaba, încercând să aflu sensul tristeţii din sufletul meu. Un lucru ireversibil e acela că trăiesc. Supravieţuiesc în lumea asta perfectă crezând că sunt o imperfectă. Ciudă, spaimă, jocuri, modelări,desene bine definite în opera lor de artă nescrisă şi neadresată părţilor omeneşti. Să cunosc Universul pe care-l asalt în fiecare zi cu un gând bizar? Nu mai simt nevoia să traversez drumuri fara sens, străzi murdare de noroiul sufletelor reci. Să ascund nimicul ce zace în trupurilor voastre colorate? 

Să-mi fur dreptul de a fi Eu însumi? Nici gând. Mai bine îmi îmbrac gândurile cu ceva miraculos, real ; să-l cunoşti ai vrea, însă prefer să-l ţin bine ascuns. Oamenii sunt prea ocupaţi cu altceva decât să înteleagă acele dimineţi înfumurate de vise în exces. 

Suflete înghetate de somnul prea adânc în care nu simt comunicarea dintre zbaterile lăuntrice şi cele exterioare.  Imaginaţie bogată. Ce-a mai ramas în urma luptelor cu binele? Te-am desenat în toate formele posibile, am distrus atâtea gânduri îmbibate-n în nopţi nedormite şi am aruncat atatea cuvinte pline de iubire, dar toate astea într-o zi m-au trezit şi mi-au adresat cuvinte de prisos...

"Transformă-te într-un alt om, schimbă-ti idealurile şi revino în Univers. Priveşte, zâmbeşte, spune ideile mărete."

Nu voi mai fi nici eu şi nici aceste versuri pe care le scriu pentru tine. Voi scrie decât despre ce mi-am dorit din totdeauna. Inimiile încatuşate de atâtea vibrări ascunse. 

Planuri de realizat prinse în îmbraţişarea celorlalţi. Aud ecoul amintirilor cum se zbat să nu le părăsesc, însa nimeni nu m-a învatat să le păstrez dupa atâtea încercări zadarnice să-mi fie bine. Să studiez asupra neantului de dor?! Asupra picăturilor de linişte?? Asupra nebuniei din vis?! 

Mă retrag acum într-un somn infinit şi o să uit acele fantome care mă copleşesc şi mă fac să mă pierd în uitare. Obosite sunt şi lacrimile de dor, înfrânte de iluziile de iubire. Aştept sfârşitul neputinţei mistuit de neantul tău. Cu un ultim vers mai spun că adevărul etern se află în temniţa inimii nebune din mine.

Dor nemărturisit

Mă trezesc şi din toate imaginile ce-mi trec prin minte, tu esti cel care ma bantuie. M-a străpuns în inimă pumnalul ce mi l-ai oferit forţat, uitare nu pot să te dau, eşti tot în aceste cuvinte fără sens.  Mi-e dor de gândurile avute acum ceva timp. Erau rămăşitele vechiul meu trup ce se zbatea cu sufletul. Mi-e dor de tine, înger abătut şi oprit din drum. 

Te-am cautat oriunde, în lanţuri de versuri ascunse, în lacrimi şi suspine, în urmele zărilor parcurse, în clipele de speranţă şi în adâncul zgomotelor nesfârşite. Auzeam bătăile inimii de la kilometri depărtare, a trecut prin visele mele şi mi-a furat dorinţa zilelor dorite. Dimineţile sunt tot mai înnorate, însingurate, timpul parcă nu mai există, emoţia unei clipe trecute devine infinită.

N-am să mai dăruiesc niciodata părti ale sufletului meu şi să primesc doar iluzii, n-am să mai invoc încă o dată visele să devină realitate. Neputinţa de a-ţi mai spune sentimentele mele, inima mea incapabilă de a-ţi mai repeta iluziile mele, chemările din zorii diminetii, asteptările în zadar, tăcerile de până acum, poemele ce ţi le-am daruit, nebunia de a trăi în vise, de a te iubi la nesfârşit mă zguduie şi realitatea îmi arată adevarata faţă.

Întinde mâinile, atinge-mă, sunt rece, parcă sunt un suflet mort într-un trup naiv căruia i s-a furat dreptul la viaţă. Privirile tale confidente mi-au mărturisit, intens de ai vrea, am fi împreună, nu se poate. Scrie-mi de vrei o scrisoare în care să-mi amintesti unde şi când am pierdut, imortalizează-mi sufletul cu dorinţele tale. 

Învăluie-mă cu atingerile tale nebuloase, dansând cu mine în ploaie şi vant, involburând şi revărsând în fiecare clipă ce nu-mi da pace. Visând că speri, că plângi, că iubeşti, că-ţi doreşti să nu se termine nicicând. Urmareşte-mă peste tot, fii cu mine, simţi iubirea ce ţi-o port?

Mi s-a întiparit în minte, în suflet, dă-mi putere să sper, să cred, să fiu ceea ce-mi doresc. Răspunsuri ce mă amagesc, reflectate diferit de atâtea ori în unghiurile minţii mele bolnave, să-mi păstrez felurile mele de a nu lăsa urme amare, şterge-mi-le sau ia-mi-le că nu mai pot lupta cu mine insumi. 

Acceptă viaţa şi realitatea în care eşti acum şi trăieşte la nesfârşit însa nimic din ce-ai face nu va mai fi ca atunci când rosteam iubire în fiecare cuvânt pe care-l spuneam. Am riscat şi iată, imposibilitatea de a trăi şi fără o parte din mine, acum suport consecinţele. 
 “Nu-mi lua ce mi-ai dăruit ieri...”

Un mod de a trăi

Am căutat în tot acest timp, cuvinte pentru tine însă n-am gasit. Sunt mai presus de mine, de tine, de tot ceea ce se întamaplă în jurul meu. Însa acum mă regasesc prin aceste piese care mă răscolesc, dă-mi putere, să mă izbesc, să fug, să aleg, să gasesc...

Dar mă opresc în speranţa că te voi gasi cândva, acolo, aşteptandu-mă să vin! Totu-i trist, pustiu, timpul costă! Alergă de poţi şi vino aici să simţi cum bate inima, cum gândurile o iau razna. Până şi pământul pe care stau e rece...Umed, posomorat...

Suspin. Era prima zi în care mă simţeam pustie. Am tot vorbit destul. Am spus tot ce trebuia să spun. Mai vrei cuvinte pe care le consideri inutile??! Nu ştii nimic despre simţirile mele. Te-ai gandit şi la asta? Iţi aminteşti acea seara cand mi-ai spus că însemn totul??

Azi se pare ca nu însemn nimic. Nimicul e un lucru mare. E facut parcă doar pentru mine.
Ţi-am mai spus asta? Ma cucerea în fiecare clipa ce-mi rostea vorbe frumoase. 

Poate am să mă hotarasc într-un târziu să ard toate acele pagini pe care o sa le scriu de dragul tău. Ce pot să mai zic? Poate, trebuia să plec de mult timp insa am preferat să nu fac asta, de ce?

Pentru că mi-ai furat tot ce aveam mai de preţ. Ce mai vrei?! M-ai distrus, ai facut ce-ai vrut din mine şi acum mă părăseşti nepăsându-ţi de nimic. 

 Te simt în cuvinte, în acele cuvinte pe care n-am avut curajul să le rostesc niciodata. Te simt în gândurile mele, te simt oriunde, oricând, oricum. Te simt tot timpul, dorindu-mi să fii aici cu mine. Simt că ceva din mine se rupe. Trupul si sufletul se zbate.

Am să raman inchisa intr-un cântec vrăjit de cuvinte misteroase. Imi este greu să accept, ca puteam fii altfel decat acum. Ucide-mi speranţa şi paraseşte-ma într-o lume nebuna săturata de atâta iubire. Fă-ma să înteleg că nu pot avea tot ce-mi doresc. Ucide-mă de vrei dar lasă-mă sa fiu unde imi doresc, doar eu!

Vorbesc singura, in fata timpului sunt neutra. Trece sau sta pe loc, nu-mi pasa! 
Ma curpinde teama de a-ti spune cateva franturi de versuri insetate de atata dorinta. Nebuneste iubeste..tace! Vorbeste de undeva din departare tare si totusi n-o aude nimeni. 
Nu cine ar trebui. Nu exista rima, nici masura, nu exista nimic din ceea ce ar trebui! 

Poezia e in suflet, in gand, e peste tot. Si tu la fel, dar azi imi iau rămas bun de la visele noastre!

Gând rătăcit

Ce simţi acum? E doar adierea de vânt ce te aduce în gândul meu întunecat.

Erai tu sau altcineva? E timpul să ţipi pentru libertate. Oare despre ce libertate discutăm? 

Să fie cea interioară? sau cea care te ţine în viaţă?? Invită-mă la dans, să uităm împreună ce înseamnă suferinţa-n doi. Deschide ochii, eşti acolo unde ai visat să fii! 

Zâmbeşte, o privire perfidă iţi blochează drumul ştiut şi te indeamnă să fugi. 

Pleacă, eşti liber să faci ce ţi-ai dorit din totdeauna. N-ai reuşit să-mi dictezi în tot acest timp ce trebuia să aleg, pe ce drum să merg şi pe cine să iubesc.

Te autodistrugi? Cum reuseşti? Spune-mi şi mie cum izbucneşti în plâns şi nimeni nu vede. 

O ating şi îi simt fiecare fior în parte, dorul apăsător o înalţă spre acel păcat nedescoperit.

Ce zace într-un suflet palid de iubire bolnavă? Păcătuieşte, găseşte Iadul pe pământ. 

Dispari din calea mea, diavol muritor! Nu mă bântui şi nu-mi fura... inocenţa!!

Copilă, deschide ochii...mai ai multe de simţit şi de văzut! Acesta e doar crudul început....

Primeşte cu braţele deschise pe cei ce te-au iubit mereu şi necondiţionat!

Multe spaţii goale, suflete distruse, zboruri frânte, iubiri nebănuite.

Dacă ai curaj, mergi spre Rai, te aşteaptă îngerul tau păzitor.

E doar decizia ta....e timpul să te trezeşti şi să iei o pauză îndelungată!