Mi-e dor de mine

   Mă privesc în oglindă, căzând în genunchi, întorc privirea în urma mea și văd doar umbra trupului meu răscolită și ea în prăbușirea tuturor zilelor ce-au trecut. Îmi văd chipul răvășit, ochii-mi sunt tulburi, durerea din piept îmi blochează din când în când respirația.

   Liniște. O liniște ce mă apasă, provocându-mi halucinații ce-mi încearcă credibilitatea. Ignor inconștientă orice ajutor și mă afund într-o stare depresivă. Mă îndepărtez ușor de tot ce-i în jurul meu și încerc să mă adun așa cum am facut mai mereu: singură. Dar acum am nevoie de tine necondiționat. Am meditat ore întregi la pedeapsa pe care am primit-o deși n-o meritam. Am căutat răspuns la atâtea întrebări pe care nu pot nici măcar să le mărturisesc și sper să n-ajung să-mi pierd speranța ce mă ține în viață. Încerc să evadez și reușesc într-un târziu, epuizată fiind.

   Mă zbat. Mă zbat cu mine însămi. Nu pot să explic nici începutul nici sfârșitul acestei vieți. Știu doar că trebuie să lupt. Pentru El. Senzația de nesiguranță e în mine, mă face să suspin câteodată din toate încheieturile însă ceea ce mă liniștește sunt ale tale brațe care mă înconjoară noaptea și reușesc să-mi blocheze gândurile ce bântuie prin haosul creat în mintea mea.

   Am simțit în atâtea zile teribila moarte aproape. Nu simțeam nimic, aveam doar un gol imens în suflet în timp ce imaginația mi s-a oprit pentru luni întregi. Eram epuizată. Aveam atâtea regrete și atâtea planuri. Dar împreună construisem o speranță și credeam în ea. Trăiam prin ea. Acceptam orice medicament ce mi se dădea. Voiam să fiu întreagă. Voiam să fiu ca înainte dar era imposibil. Nu pot trăi continuu în aceeași stare. Nu mai eram eu, cea de odinioară. Eram altfel și totuși eram eu. 

   Din neștire, din neputință, din disperare am devenit ceea ce sunt. Încerc doar să-mi țin speranța în viață. Nu mai sunt aceeași. Observi și tu citind și recitind acest prolog plasat în prezentul de ieri.  Mi-e dor de ceea ce am fost cândva. Mi-e dor de dorințele care mă înalțau și mă duceau mai aproape de cer, mi-e dor de acea latura ascunsă a mea unde mă refugiam orice de cate ori simțeam nevoia.

   Azi alerg din nou cu pași mărunți spre tine, viață. Aș vrea să evadez din timpul ce mă presează și încep a zâmbi din nou și continui prin a merge alături de tine pe drumul visat și conceput împreună.

         Astăzi și în toate celelalte zile ce vor urma trăiesc doar pentru a te iubi.

 

Poate, un alt Eu

          Un timp desăvîrșit. Agitație. Neliniște. Renunțări la vise.

 “Sfârșitul oricărei zile mi se pare la fel de melancolic ca și sfârșitul unei mici vieți. Privesc cu oarecare tristețe locul unde cândva mă așezam să-mi stăpânesc emoțiile.

Ce torent de idei care par uneori de-o simplitate copilărească aproape, și deschid necontenit abisuri. Există în ele un fel de beție de absolut care dă peste cap toate concepțiile noastre mărunte despre viață și importanța lucrurilor care ne preocupă."

     Mă trezesc brusc altcineva. Altcineva care nu sunt, care nu doresc să fiu. Inspir, expir, sunt EU.  Îmi ascult cum zvâcnește sângele prin vene și pulsul cum se lovește de câte-un os, cerându-mi să rezist. Câteodată nu mai pot, simt asta. Îmi adun puterile pentru câteva momente de confesiune. Cu sau fără ascunzișuri. Apoi mă rog la El, să fiu ce-am fost, să redevin ce sunt. Mă lovesc de colțurile pereților interiori și evit pe cât posibil să închid ochii. Îmi fură identitatea, libertatea și puterea de a trăi. Îmi simt brațele legate, mintea pierdută, sufletul constrâns de sensul lui impropriu.

     Poate a fost și este un semn. Mă trezesc urlând mut de neputință, purtând pumnale înfipte-n piept treierate în timpuri suprapuse.

Privindu-mă prin proprii ochi în bălți de sânge. Îi simt bătăile inimii, strângându-mi brațele frânte, bucurându-se de pierderea mea. Izbirea fuse ireală dar am simțit-o lovindu-mă de pereți, implorând să mă lase în pace. Ochii-s înnegriți de atâtea gânduri, tâmplele mă dor de atâtea amăgiri adunate.

     Îmi vine să plâng și mă abțin cu greu, strâng în mine, în tăcere, în necuvinte. 

Îmi colectez timp să vin și să cer, timp să plec și să mă întorc, timp să-mi prind viața din zbor și s-o trăiesc. N-am să-ți ofer timp să mă omori pe loc. Nu pot construi ziduri împrejurul meu și nici idei să te înving nu pot crea. Unde mi-e liniștea ascunsă? O simt mișcându-se în groapă.

    Vreau să înceteze, să mă simt întreagă, să n-am nevoie de sfori și cârje ca să mă sprijin și să mă pot ridica. Mulțimea de frânturi îmi dă târcoale, mă simt invalidă și închisă pentru o vreme îndelungată.

Nu pot uita, nu pot trece peste, întorc privirea și-l zăresc privindu-mă înlemnit în nimicul din care-i compus.

     E momentul să mă opresc, să tac și să plec.