Poate, un alt Eu

          Un timp desăvîrșit. Agitație. Neliniște. Renunțări la vise.

 “Sfârșitul oricărei zile mi se pare la fel de melancolic ca și sfârșitul unei mici vieți. Privesc cu oarecare tristețe locul unde cândva mă așezam să-mi stăpânesc emoțiile.

Ce torent de idei care par uneori de-o simplitate copilărească aproape, și deschid necontenit abisuri. Există în ele un fel de beție de absolut care dă peste cap toate concepțiile noastre mărunte despre viață și importanța lucrurilor care ne preocupă."

     Mă trezesc brusc altcineva. Altcineva care nu sunt, care nu doresc să fiu. Inspir, expir, sunt EU.  Îmi ascult cum zvâcnește sângele prin vene și pulsul cum se lovește de câte-un os, cerându-mi să rezist. Câteodată nu mai pot, simt asta. Îmi adun puterile pentru câteva momente de confesiune. Cu sau fără ascunzișuri. Apoi mă rog la El, să fiu ce-am fost, să redevin ce sunt. Mă lovesc de colțurile pereților interiori și evit pe cât posibil să închid ochii. Îmi fură identitatea, libertatea și puterea de a trăi. Îmi simt brațele legate, mintea pierdută, sufletul constrâns de sensul lui impropriu.

     Poate a fost și este un semn. Mă trezesc urlând mut de neputință, purtând pumnale înfipte-n piept treierate în timpuri suprapuse.

Privindu-mă prin proprii ochi în bălți de sânge. Îi simt bătăile inimii, strângându-mi brațele frânte, bucurându-se de pierderea mea. Izbirea fuse ireală dar am simțit-o lovindu-mă de pereți, implorând să mă lase în pace. Ochii-s înnegriți de atâtea gânduri, tâmplele mă dor de atâtea amăgiri adunate.

     Îmi vine să plâng și mă abțin cu greu, strâng în mine, în tăcere, în necuvinte. 

Îmi colectez timp să vin și să cer, timp să plec și să mă întorc, timp să-mi prind viața din zbor și s-o trăiesc. N-am să-ți ofer timp să mă omori pe loc. Nu pot construi ziduri împrejurul meu și nici idei să te înving nu pot crea. Unde mi-e liniștea ascunsă? O simt mișcându-se în groapă.

    Vreau să înceteze, să mă simt întreagă, să n-am nevoie de sfori și cârje ca să mă sprijin și să mă pot ridica. Mulțimea de frânturi îmi dă târcoale, mă simt invalidă și închisă pentru o vreme îndelungată.

Nu pot uita, nu pot trece peste, întorc privirea și-l zăresc privindu-mă înlemnit în nimicul din care-i compus.

     E momentul să mă opresc, să tac și să plec.