Muza mea

«Încerc să scriu și reușesc cu greu să redau sens câtorva cuvinte. Durerea macină cuvintele, le destramă, silabă cu silabă până dispar în cele din urmă, pierzându-se sensul. Miracolele există. Dar cum capată sens așa și dispar în timp sau brusc.»

Alerg, bătând pasul pe loc. Chin. Groază. Stări lucide. Tristețe.

În toiul nopții se aude liniștea interioară care țipă. Număr bătăile inimii care stă să se oprească pe veci.  Respir altfel, încet și mai rar decât de obicei. Plânsul dă să înece cuvintele care nu reușesc niciodată să le rostesc. Starea de siguranță n-o mai simt nicăieri. 

Îmi explodează gândurile sub presiunea viselor avute în diminețile trecute. În orice colț din casă îmi vine să urlu, se frâng speranțele simțind cum mă pierd puțin câte puțin și irecuperabil. Am tăcut destul și nu mai pot continua așa. Mi-aș fi dorit să nu fiu nevoită să trag concluzii și să-i impun sufletului să te ascundă. 

Am trăit atâta timp cu ceea ce a reușit iubirea să construiască în mine însă acum mă simt obligată să renunț la tot. Pentru că nu pot trăi altfel. E împotriva rațiunii mele. E cert, am luat anumite decizii pripite și am uitat brusc ceea ce însemn, ceea ce sunt. 

Azi, doare. Sufletul. Rațiunea. Teama.  Aproape tot. A durut mereu însă fericirea mea era hrănită cu prezența ta, cu iubirea ta.  Simt cum pământul îmi fuge de sub picioare făcându-mă să îngenuchez de durere. Durerea aia mută care urlă sub forma unor cuvinte simple.

 De când te-am cunoscut, viața s-a învârtit în jurul tău fixându-mi  (fără să-mi doresc) privirea, gesturile, cuvintele, bătăile inimii, respirația spre Tine.

Am făcut cunoștiință cu neputința, cu frica, cu suferința, cu usurința de a mă strivi, cu fericirea, cu iubirea adevarată și într-un final, cu Tine. Te-am admirat din prima clipă când te-am zărit, îți veneram ideile, reușitele, te-am idolatrizat dorindu-mi într-o zi să ajung la nivelul tău, te-am iubit cum n-am iubit pe nimeni vreodată și într-un final, te-am dezamăgit. N-ai idee cât regret. Ai fost mereu muza gândurilor și șoaptelor mele. Tu ai fost creatorul vieții mele. Îți datorez atâtea și simt parcă imposibilitatea de a îți mulțumi pentru cele oferite.

Îți simt bătăile inimii de la zeci de kilometri depărtare, amprenta brațelor tale pe sufletul meu, ești cu mine și vei fi indiferent unde mă voi duce. 

Gândul cel mai îngrozitor e acela că va trebui să plec. Cred că e singurul lucru pe care nu l-am învățat, pe care n-am vrut să-l învăț. Iar speranțele nu le mai pot agrea pentru că indiferent ce va fi, trăim cu ele fie că ne dorim, fie că nu, fie că știm sau nu.

Mi-am imaginat plecarea de atâtea ori din orașul acesta însă n-am avut niciodată puterea să o fac. M-am izbit mereu de sentimentele pe care le am și de cât de dragi îmi sunt oamenii. De câte ori m-am pierdut, de atâtea ori m-am regăsit în tine. Dar acum e diferit, te-am pierdut pe tine și nu știu cum să te regăsesc. Țipete în neștire, oboseală, neliniște, deprimare.  

Zgomotul interior e mai dăunător decât cel pe care-l aud și îl simt zilnic făcându-mă astfel să iau decizii clare poate fugitive și dure.  Mă simt dezamăgită, singură și fără vlagă. Am mintea sufocată de gânduri întunecate, amintiri dureroase, lovituri subite. 

E foarte greu să o iau de la capăt. Mă dor rănile create!  

Demonii vor reuși într-un final să ne distrugă și viața și iubirea ce zace în sufletele noastre.

Dacă ne este dat să iubim de ce nu știm s-o facem?! 
Sfarșitu’ nu-i aici. Încă trăiesc cu tine și prin tine, voi trăi și de acum încolo. Ai însemnat totul, poate mai mult decât pot duce. 
Te voi iubi mereu în tăcere, în cuvinte, în liniște și în zgomot, cu dor și apăsare. Altă fericire în afară de tine nu va fi.