Remember me

Drawing by Eduard Mirica

     O dimineaţă târzie. Mii de vise îmi trec prin gând. Lumina de afară mă orbise. Speriată, derutată. Nu caut să mă regăsesc în tine, ci doar vreau să descopăr ce n-au reuşit alţi oameni. Prefer să tac. Nu mai simt nevoia să te caut şi totuşi o fac. Îţi rămâne doar acel rămas-bun spus cu zâmbetul pe buze. Oftează. Lumea reală iţi aparţine, eu rămân cu visele şi fanteziile mele.  Imaginaţia poate recrea oricând clipele din trecut însă nu mai vreau. Trebuie să-mi eliberez sufletul de amintiri, de simţirile reci, de iluziile create împreună. Suficient pe ziua de azi. Vreau să devin un suflet liber. Să mă regăsesc în orice anotimp. 
     Nu mai simt nimic. Nu mai pot avea reacţii. Toate sunt lucruri trecătoare. E doar un cuprins fără sfârşit. E un gol imens de care n-ai cum să scapi. E aceeaşi senzaţie cumplită pe care o ai în fiecare zi şi te loveşte. E trist,delirând momente din trecut. Am reusit să scap, să retrăiesc momentul. Nu mai am putere. Era nesiguranţa zilei de mâine. Resentimente şi amintiri prăfuite. M-am încăpătânat să le păstrez în suflet. Mă uit în oglinda neştearsă de atâta timp, e doar praf de iubire şi dor nebun uitat de tine. Am speranţa, c-am să retrăiesc.
     Din nou ascult aceleaşi cântec de dor ce nu-mi dă pace. Am rămas minute întregi într-un colţ al camerei speriată, încercând să respir. Încet, încet am sa uit cele mai importante evenimente. Un impact uriaş se abate asupra existenţei mele. Nefiinţa imi dă târcole. Parfumul lui nu mi-l mai amintesc. Nu mă ajută cu nimic. Nici el, nici cuvintele. Oricum trăiesc. Dar nu înseamnă nimic. E târziu. E greu de explicat. Am doar un gust amar. Refuz irecuperabil. Mă comport ca un copil. Inocent, nerăbdător. Azi vroiam să-mi împart visele cu tine. M-ai dezamăgit. Nu mai am putere să cred aceleaşi scuze banale. Ştiu ca într-o zi, îţi vei aminti de mine, ţi se va face dor cumplit însa va fi prea târziu. A rămas acel cantec care nu-ţi mai transmite nimic. Oricât te-ai strădui să-mi descifrezi secretele ce le port în suflet, nu vei afla mai multe decât ceea ce-ţi poate spune acea umbra proiectată în trupul meu. 

     E vremea de trăit poveşti ireale de dragoste, fără teama, fără inhibiţii. Tristeţe fără glas. Îmi vine să plâng fără sens, nu-ţi mai pot cânta. Nu-ţi mai pot rosti nimic. La miezul noptii aş vrea să te sun, să-ţi soptesc aceleaşi iluzii aprinzătoare de până acum. Refugiul meu sunteţi voi, cuvintele. Lumea mea ciudată, dezorientată si visătoare. Uneori mă gandesc la el. Absent, egoist uneori. Nu vreau să mai fug. Invită-mă la dans. Întipăreşte-mi-l în minte. Ciudat, haotic, uniform. Mă abandonasem întamplator într-o gara, aşteptând. Mă adâncisem tot mai mult într-o letargie. Dor, spaimă, laşitate, suferinţă. Adevăul e că oricât de răscolită m-aş simţi în clipa asta, tu n-ai să ştii motivul! 

    Mă doboară tristeţea neînţeleasă. Amestec de sentimente dezolante. Se desprind întrebări la care nu pot da răspunsuri imediate. Cuvintele şi-au pierdut forma perfectă. Pot relata faptele cu o sinceritate aparte, exact cum s-au petrecut. Acum plec dar aceste cuvinte vor rămâne pe veci: Eşti omniprezent în viaţa mea.