Am ramas fara cuvinte

Hoinaresc pe-un drum strain, sperantele aprinse
Lasand in urma un vag trecut si plang,
Ma uit atenta, vreau sa privesc si sa rad.
Tot ce am visat, tot ce-am sperat, tot ce am iubit
Candva am pierdut, am uitat si am parasit.
Trecutul si sufletul s-a indepartat...
Orice simtire, orice lacrima, orice gand a pierit
Ce-a fost candva s-a stins si am cazut si am simtit
Ca viata insumi e a mea si trebuie s-o reinvii.
Timpul a trecut...nu mai e nimic de facut!


Credeam ca sunt o persoana puternica, credeam ca pot invinge. Credeam ca am invatat dupa atata suferinta cum sa fiu indiferenta insa nu sunt!
Ce viata-i asta?!?...fara raspunsuri, cu indoieli, incertitudini, vise frumoase ce nu stiu daca o sa le indeplinesc sau nu… uit cateodata cine sunt, ce vreau sau de fapt ce-am vrut, imi sunt spulberate visele si sperantele pe care in tot acest timp le-am acumulat.
Realizez intr-un tarziu ca tot ceea ce am incercat sa fac, sa repar, sa sper, acum totul s-a pierdut..
Nu stiu, as prefera sa incerc sa nu mai gandesc atat de mult si sa traiesc asa cum imi doresc.
Anumite situatii ma depasesc, nu am puterea sa pun STOP si incerc sa invat din greseli, ma lupt cu amintirile, vreau sa las totul deoparte si sa-mi creez propriul Univers.
O poveste atat de minunata, propria viata in mainile mele…
“Iti aduci aminte de acele clipe de vis sub clar de luna?”
Totul e nou, lumea s-a schimbat iar apoi si eu, nimic nu mai e cum a fost, ceva efemer. Caut cuvinte potrivite pentru a continua a scrie insa mi-e teama de propria minte...si am ramas fara cuvinte!!